By 
Dragobetele, sarbatoarea dragostei la romani, isi are radacinile in traditiile dace si in credinta intr-un fel de zeu al iubirii, a carui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic si inceputul primaverii.
Divinitate mitologica similara lui Eros, zeul iubirii in mitologia greaca sau lui Cupidon, zeul iubirii in mitologia romana, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei. Acesta reprezinta, in opozitie cu baba Dochia, principiul pozitiv, fiind purtatorul dragostei si al bunei dispozitii. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un petitor si un nas al animalelor, romanii au transformat Dragobetele in protectorul iubirii. I se mai spunea Cap de Primavara sau Cap de Vara. Un alt nume al sau era Navalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos si iubaret nevoie mare, care le face pe tinerele fete sa-si piarda mintile.
O legenda spune ca Dragobetele a fost transformat intr-o buruiana numita Navalnic, de Maica Precista, dupa ce nesabuitul a indraznit sa ii incurce si ei cararile.
In lumea satului romanesc, pana la jumatatea secolului al XX-lea, Dragobete era sarbatorit pe 24 si 28 februarie sau pe 1 si 25 martie, potrivit cercetatorului Ion Ghinoiu, autorul volumului “Zile si mituri”. Probabil ca, in vechime, 24 februarie marca inceputul primaverii, ziua cand natura se trezeste, ursul iese din barlog, pasarile isi fac cuiburi, iar omul trebuia sa participe si el la bucuria naturii.
In ziua respectiva, semnalul era dat de pasarile nemigratoare, care se strangeau in stoluri, ciripeau, se imperecheau si incepeau sa-si construiasca cuiburile. Despre “pasarile” neinsotite la Dragobete stia toata lumea ca raman singure si fara pui pina in aceeasi zi a anului urmator.
Dupa modelul zburatoarelor, fetele si baietii se intalneau sa sarbatoreasca Dragobetele, pentru a ramane indragostiti pe parcursul intregului an. Daca timpul era favorabil, imbracati de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci flori de primavara.
Obiceiuri si superstitii
In sudul Romaniei , fata se intorcea in sat alergand, obicei numit “zburatorit”, urmarita de cate un baiat caruia ii cazuse draga. Daca baiatul era iute de picior si o ajungea, iar fata il placea, il saruta in vazul tuturor.
Din zapada netopita fetele strangeau de cu seara ultimile ramasite – zapada zanelor. Apa rezultata prin topire era considerata ca avand proprietati magice in iubire si in descantecele de iubire, dar si in ritualurile de infrumusetare.
In aceasta zi, fetele trebuie sa se intalneasca cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul intregului an… Obiceiul cere ca tinerii sa schimbe vorbe de dragoste pentru a le merge bine si a fi iubiti tot anul.
In anumite sate uitate ale Romaniei, din pamant se scot radacini de spanz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.
Este obligatoriu ca in aceasta zi barbatii sa se afle in relatii cordiale cu persoanele de sex feminin.
Daca vor ca iubirea sa ramana vie de-a lungul intregului an, tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute in aceasta zi.
Lucrarile campului, tesutul, cusutul, treburile grele ale gospodariei nu sunt permise in aceasta zi. In schimb, curatenia este permisa, fiind considerata aducatoare de spor si prospetime.
Nu ai voie sa plangi in ziua de Dragobete. Se spune ca lacrimile care curg in aceasta zi sunt aducatoare de necazuri si suparari in lunile care vor urma.
In unele zone ale tarii, ajunul Dragobetelor este asemanator ca simbolistica noptii de Boboteaza. Fetele tinere, curioase sa isi afle ursitul, isi pun busuioc sfintit sub perna, avand credinta ca Dragobetele le va ajuta sa gaseasca iubirea adevarata.
Daca timpul este favorabil, fetele si baietii se aduna in cete si merg in padure pentru a culege ghiocei, viorele si tamaioare.
“Dragobetele saruta fetele!” – se mai aude si acum prin satele noastre romanesti…
